Tu adormisei, eu visam

0
561
views

Tu adormisei. Intins langa tine, te urmaream cum respiri, incercand sa inchid ochii si sa ma ajung si eu pe taramul viselor, sa scap de toate aceste ganduri care imi alearga in creier necontenit, conectand sinapse nervoase, provocand mici electrosocuri. Aveai o fata atat de impacata cu gandul, nemarcata de toate grijile care iti pun stapanire in tot cursul zilei. Incercasem clipiri dese sa imi fortez ochii, poate oboseala lor, fizica ii va calma, aruncand cortina intunericulu peste ele, oferindu-mi acea eliberare in vise.

In timp incet m-am adancit in toate aceste ganduri, necontenite, care nu-mi ofera liniste, impacare sufleteasca, si ma hartuiesc. Cum as putea sa scap de ele, cand tu esti langa mine, dar totusi esti asa de departe. Intr-o relatie platonica, monotona, in care primordiale sunt doar saruturile rapide de bun gasit si la revedere, si acestea atunci cand nu suntem certati din nimicuri, cum as putea supravietui? Unde sunt acele momente in care nu vroiam sa adorm, in a nu-mi fie frica sa nu ma trezesc fara tine, furat de luema viselor? Unde sunt momentele in care m-am predat cerintelor tale, stiind ca recompensa va fi pe cat ofera. Totusi in cultura umana nu totul se rezuma la a oferi si primi? Eu iti ofer, tu ma recompensezi si invers, eu iti zambesc si tu imi zambesti inapoi, fugar te sarut, tu ma saruti apasat? Cum se poate schimba spiritul relatiei in chiar asa sens incat intr-un mod egoist doar cerem, in schimb sa nu mai oferim? Oboseala necontenita a pus sub incertitudine toate acele clipe pe care le-am fi putut schimba in secunde pe care sa ni le fi dorit sa tinda spre infinit, sa nasca noi si noi galaxy, si noi sa stralucim ca niste stele proaspete. Si raman sa astept, incercand sa imi ofer un sens in tot ce se intampla, sau in ce directie sa o iau la prima intersectie, supundandu-ma acelui stress necontenit.

Reiau clipurile de pe Youtube, piese siropoase sa ii dau un sens la tot ce a fost, sa incerc sa mai trec cu bine peste inca o zi, traind din amintiri. Si ce simplu ma puteai face fericit, cateva minute din toate acele ore ale zilei, mi-ar fi fost de ajuns, doua cuvinte spuse cu zambetul pe buze inainte sa fugi, alergand prin tara minunilor, sa ma iei in brate, sa ma iubesti. Imi admit si vina mea, incapatanarea care a pus stapanire peste instinctele si dorintele mele, te a te vedea mai fericita, sa-ti ofer mai mult, sa te imping intr-un joc in care sa realizezi ca eu inca doresc sa alerg si sa ma intorc la tine, prin vorbele placute pe care mi le-ai fi aruncat, dar reusesti doar sa-mi creezi si mai multa confuzie, nemaifiind in stare in a sti cum sa abordez situatia.